Al şaselea simţ

pentru că mi-e dor de un Crăciun adevărat cu zăpadă şi viscol!

Sunt unii care vorbesc de un al şaselea simţ. Mi se pare un lucru firesc. Mai ales iarna, când stai mai tot timpul în casă şi priveşti cu nasul lipit de geam zăpada viscolită. Atunci, vezi tot felul de felul de făpturi fantomatice plutind odată cu fulgii de zăpadă într-o feerică şi inofensivă tornadă. Iar făpturile acestea îţi transmit telepatic fotograme cu eschimoşi care vânează foci. Tot ele îţi mai transmit că de la o vreme, de la Crăciun adică, ai început să semeni cu o focă şi să te fereşti, căci sezonul vânătorii tocmai a început şi eschimoşii sunt puşi pe treabă. Nu vrei să le dai crezare, dar alergi într-un suflet la oglindă şi te priveşti. Două harpoane ţi se înfig în spinarea lucioasă, în timp ce doi ochi negri, rotunzi şi umezi te fixează îngroziţi, iar mustăţile lungi şi dese îţi tremură de durere.
Mi se pare un lucru la fel de firesc să existe şi un al şaptelea simţ. Şi un al optulea. Şi un al nouălea. Oricâte poţi născoci şi de oricâte este nevoie. Totuşi să nu întrecem măsura, uneori e atât de fascinant să te rătăceşti prin lumi ciudate şi cu cât eşti mai dezorientat cu atât mai bine. Îţi vor sări în ajutor fiinţe pe care în mod obişnuit le întâlneşti în basme. Bine ar fi să le tratezi cu respectul cuvenit. Altfel rişti să nu te mai întorci niciodată în lumea obişnuită. Eu unul, aş risca.
Odată am văzut o focă la Zoo. Îngrijitorul se chinuia s-o hrănească. Foca părea apatică. Când îngrijitorul iî punea peştele sub nas, ea întorcea capul. Am apelat imediat la al şaselea simţ. I-am transmis telepatic că am un plan de evadare. Ea mi-a transmis tot telepatic că o să eşueze ca toate celelalte. Eu i-am transmis să aibă totuşi încredere. Ea mi-a transmis că sunt un prost. Cu toate acestea, a doua zi, foca înota fericită în Marea Glaciară, sub o imensă banchiză de gheaţă, pe care doi eschimoşi stăteau la pândă cu harpoanele pregătite.

ascultând-o pe Ada Milea

foto de la Sibiu

cineva

să vină cineva să-mi ţină gura deschisă
cineva cu braţe vânjoase şi degete reci
să-mi fie frică să vreau să mă zbat
să nu pot face nici cea mai mică mişcare
să mă gândesc că poate se apropie clipa
să-mi fie atât de frică încât degetele lui reci
să mă ardă pe faţă să-mi schimonosească faţa
să privesc totul cu ochii holbaţi
să-i văd clar ochii aprinşi înfigându-se în ochii mei
să-i simt respiraţia lângă ureche
mirosul lui să-mi intre în piele
să vreau să-i aud vocea măcar o dată
cineva care să facă totul şi să nu spună nimic
şi eu să fiu cuminte atât de cuminte
încât fără să mă împotrivesc să picure încet încet
în gura mea un lichid toxic iar eu să-l înghit cu poftă

nostalgie la praga

Invitaţie la lansare de carte la Sibiu

La lansarea lui Ulise vor vorbi Rita Chirian şi Teodora Coman.

Vă aştept cu drag!

o nouă recenzie la....Ulise

în revista corpul T - aici!

coşmar mistic elementar

făcusem o infecţie urâtă la măseaua de minte
am avut dureri cumplite toată ziua
am luat antibiotice calmante ceaiuri peste ceaiuri
şi spre seară m-am băgat resemnată sub plapumă

am căzut imediat într-un somn adânc
şi-am visat un om ras chilug
cu o privire hipnotică de profet nebun sau de nebun profet
nu-mi dădeam prea bine seama de ce anume
îmi spunea că este fratele marius
şi că are misiunea divină de a mă converti
fugeam de el dar degeaba mă urmărea obsedant
şi când îmi predica mai înflăcărat
decât Petru şi Pavel la un loc
când mă blestema de mă treceau toţi fiorii iadului

neştiind cum naiba să mai scap
m-am concentrat intens şi m-am reîncarnat definitiv
într-o ţestoasă ninja adeptă a nonviolenţei
şi doldora de înţelepciune zen
care în câteva minute l-a convertit simultan
pe fratele marius la toate religiile
mai mult sau mai puţin cunoscute din istoria umanităţii

un bătrân şi o bătrână

lui daniel

în parc e atâta linişte şi răcoare - un bătrân şi o bătrână
merg braţ la braţ, se opresc din când în când şi vorbesc

prin gesturi. unde ai dispărut, îmi răsună vocea
ta ca un reproş îndepărtat în telefonul pe care îl las

să alunece în lacul tulbure. bătrânii se apropie de lac
mâinile lor plutesc lent şi spun povestea pe care o uitasem

mâinile lor îmi amintesc cum pluteam cândva
printre nuferi şi nu mai era mal şi nu mai era dragoste

era doar apa rece, iar deasupra craniul lui Yorick
privindu-mă în linişte cu orbitele lui negre adânci.

o recenzie la Ulise

de Andrei Zbîrnea în revista online subcultura

unde îl puteţi găsi pe Ulise

la librăria Cărtureşti Verona, la "Librăria din fundul curţii", Humanitas, de la Green Hours, dar şi la chioşcul din faţa MNLR-ului.

dincolo de soare

urcăm şi coborâm treptele bisericii
cu rucsacele grele în spinare
feţele noastre sunt prelungi transparente
cu cearcăne şi pungi imense sub ochi
ne privim şi parcă semănăm cu sfinţii din icoane
zâmbim dar nu mai avem chef
de glume proaste

din turnul bisericii fotografiem clădirile oraşului
suntem plini de praf şi pânze de păianjen
se aude aproape ca un plânset
rugăciunea preotului
soarele luminează puternic turnul
de aici de sus oamenii se văd atât de mici că am putea
sufla o singură dată peste străzi
şi ar dispărea toţi

este linişte
parcă ne auzim gândurile ca nişte
viespi uriaşe translucide

stai cu fruntea pe umărul meu
simt că te pot duce uşor dincolo de soare să îţi arăt
ferestrele deschise ploaia caldă de vară
marea noastră agitată
mama ta îmbrăcată în negru

domniţa din turnul veneţian

bătrânelul

lui Gellu Naum

bătrânelul se odihnea de câteva secole
cu fundul între perne de mătase
era doar cu puţin mai bătrân decât alţi bătrâni
avea o barbă albă şi lungă de ascet
din când în când bătrânelul îşi lăsa capul în jos
poate se gândea profund sau poate intra în transă
sau poate moţăia niţel
iar oamenii ziceau uite acum călătoreşte prin alte lumi
oare ce vede el acolo şi nu ne spune şi nouă
hai să-l momim să-i aducem darurile noastre
şi-i aduceau bătrânelului
ce aveau ei mai de preţ frunze de tutun perle şi mărgean
ba chiar câteva cranii de om vopsite frumos cu henna
bătrânelul mijea ochii se scărpina pe chelia venerabilă
avea o chelie care în lumina apusului
semăna cu cea a unui venerabil ascet
şi strâmba din nas mormăind nu-i mare lucru
alţii mi-au adus daruri mult mai de preţ
ei se mirau uite a văzut multe la viaţa lui cu el nu-i deloc uşor
şi plecau şi se întorceau
a doua zi încărcaţi cu blănuri de fiare sălbatice
cu podoabe de aur nestemate şi mirodenii
bătrânelul mijea ochii scărpinându-se în fund
desigur era un gest de mare înţelepciune
cine ar fi făcut ceva atât de firesc şi simplu în public
şi spunea astea-s nimicuri alţii mi-au adus lucruri nepreţuite
apoi îşi lăsa încet capul în jos poate moţăia
sau poate intra în transă şi oamenii ziceau
iar călătoreşte oare ce vede şi nu ne spune şi nouă
se ofticau ei şi plecau şi se sfătuiau
ce să-i aducă bătrânelului să-l mulţumească
se sfătuiau zi şi noapte fumau beau cafele după cafele
şi se gândeau dar nimic nu le trecea prin cap
poate era de vină vremea urâtă de afară
sau poate se gândeau
la nevestele şi copiii care îi aşteptau cu drag acasă

poem cu tânărul geo bogza

departe de zgomotul şi aerul poluat
al marilor oraşe pe un vârf stâncos de munte
stă sprijinit în bâta lui noduroasă de lemn
un cioban bătrân şi îşi numără cu ochii închişi
oile albe apoi oile negre

le numără o dată de două ori de trei ori
pleoscăie din limbă încântat
apoi deschide ochii se freacă la ochi
priveşte buimac şi mahmur de jur-împrejur
o dată de două ori de trei ori
dar nici urmă de oaie fie ea albă sau neagră

ciobanul se înfurie înjură de toţi dracii şi toţi sfinţii
loveşte cu bâta în stânga şi-n dreapta
apoi îşi face mâinile pâlnie la gură
şi strigă din rărunchi după ajutor la ciobanul tânăr
de pe celălalt vârf stâncos de munte
care tocmai se masturba în tihnă
răspândindu-şi sămânţa în natura imaculată
numai şi numai pentru a-l inspira
pe tânărul şi înflăcăratul poet geo bogza
să scrie o scandaloasă şi superbă poezie

yesterday in Prague

de vorbă cu Ulise

Andra de vorbă cu Ulise:

Andra Rotaru: Cel mai recent volum de poeme semnat de tine, “Ulise şi jocul de şah” reface un traseu istorico-mitologic, iar “piesele acestui volum concentrează o întreagă istorie antropologică”, după cum scria Alexandru Matei în prefaţa cărţii. Cum pot fi redate lumii actuale, prin poezie, legendele, personajele şi acţiunile lor memorabile, de odinioară? Poate fi cititorul actual atras spre această istorie, prin demitizarea ei? Cum ai procedat tu?

Ofelia Prodan: Ceea ce te sperie când eşti copil este însăşi măreţia, intangibilitatea figurilor istorice şi mitice. Dar tu, copil fiind, reacţionezi şi îţi permiţi să persiflezi toate miturile şi legendele istorice. Cred că orice copil a făcut mai mult sau mai puţin conştient acest lucru. E suficient să vezi mustăţile impozante desenate pe manualele de istorie, ale împăraţilor şi voievozilor. Totuşi, această carte e şi o rescriere conştientă ce umanizează personajele cumva urcate pe acel piedestal şi le coboară printre noi, apropriindu-le defectele noastre fireşti, dar mai ales umane, punând aceste personaje istorice pe o tablă de şah unde se confruntă cu situaţii uneori cât se poate de banale. Ele se întâlnesc pentru a se arăta sub un chip mai puţin „onorabil” sau exemplar, dar mult mai credibil în ordine umană. Aşa se „întâmplă” în Ulise si jocul de şah şi aşa se întâmplă şi într-o istorie antropologică dacă o privim de aproape. Şi, evident, fără prejudecăţi. Astfel, cititorul nu se mai simte inhibat, ci râde sau se bucură împreună cu eroii.

Continuarea interviului - aici.

cum a fost

la lansare:




şi un poem din carte:

lansarea mea de la Bookfest

Sâmbătă, 28 mai 2011, ora 17:00, la standul editurii Tracus Arte (B05, Pav. C2), în cadrul târgului de carte Bookfest, se va lansa volumul bilingv “Ulise şi jocul de şah” (“Ulysses and the game of chess”), de Ofelia Prodan. Traducere în engleză de Florin Bican.
Vor vorbi Alexandru Matei şi Felix Nicolau.

“Volumul Ofeliei Prodan seamănă cu o expoziţie de artă vizuală contemporană. Spre deosebire de culegeri de texte postmoderne prevăzute cu indicaţia unei lecturi aleatorii, acest volum cere să fie parcurs cartezian. E ca o carte de colorat: conturul este dat, poeta vine şi îl umple cu propriile combinaţii de culori. Dar nu poţi înţelege semnificaţia combinaţiilor cromatice decît după ce în prealabil ai înţeles contururile pe care le umplu. Avem astfel o primă parte „antică”, o a doua parte „orientală şi medievală” şi o ultimă parte „modernă”, iar evoluţia registrelor de limbaj depinde de miturile culturale vehiculate. Dacă pentru antichitate, ceea ce insolitează cronotopul este „banalizarea” şi detaşarea vocii care povesteşte, în secţiunea orientală, populată de figuri care ne spun nouă, europenilor, mult mai puţin, deja poeta este cea care leagă fire epice în noduri dramatice. Despre poemele din ultima parte a volumului ei ar putea vorbi Peter Sloterdijk, cel din trilogia Sfere, ca despre o conversie estetică a “nevrozei modernităţii”, ca imposibilitatea de a „se gîndi pe sine ca limitat, conţinut, înconjurat şi ocupat. Aceasta este nevroza fundamentală a culturii occidentale: să fii forţat de a visa la un subiect care observă, numeşte, posedă orice fără a se lăsa el însuşi conţinut, numit sau posedat de ceva.” (Alexandru Matei)

“Cât o grădiniţă de copii şi cât un spital de nebuni, atâta candoare şi atâta mirare şi atâta poftă de joacă şi poftă de a întoarce lumea pe dos a adunat Ofelia Prodan în cărticica sa „Ulise şi jocul de şah”. Sfinţi, zei, filosofi, eroi, poeţi etc, cu toţii s-au adunat în poeziile Ofeliei Prodan şi fac şi spun lucruri trăznite. În fond, demersul poetei e unul salvator: peste înţelesurile lumii, interpretările s-au aşternut ca zgura, „ca albeaţa pe ochi” şi numai o privire proaspătă le mai poate salva şi ni le poate face din nou dragi. Lumea trebuie reinventată, refăcută şi recitită din temelii. Dar pentru asta e nevoie de un Dumnezeu-copil, care să se joace şi să se mire din orice. Şi mirându-se, să întemeieze: să dea alte înţelesuri.
Pariul pe care Ofelia Prodan l-a câştigat în cărticica asta e cel cu simplitatea şi cu limpezimea vorbirii. Şi pariul cu copilăria. Cred că volumul acesta de poezie va avea mare trecere la copii şi la savanţii nebuni şi la nebunii-savanţi. Adică la dumneata, cetitorule!” (Ion Mureşan)

coperta

coperta volumului meu

un poem din viitoarea mea carte

"În tren" - poemul săptămânii în România literară

un poem care a fost comentat şi analizat recent la Atelierul de scriere creativă Vlad Ioviţă

Lectură publică la TNCP

mâine, ora 19.00, vă invit la:
Biblioteca Metropolitană, sala de conferinţe

Lectură: Dumitru Bădiţa, Simona Grazia Dima, Ofelia Prodan

Moderator : Felix Nicolau

vă aştept cu drag!

poemele mele în maghiară

deşi nu înţeleg o iotă, poate voi:

http://www.hargitakiado.ro/cikk.php?a=MTMxMg==

back to Ruleta cu nebun

Ruleta cu nebun

Ştefania Mincu, revista Tomis, nr. 479

De la cartea ei de debut (Elefantul din patul meu, Ed. Vinea, 2007), despre care am şi scris (Tomis, noiembrie 2007), Ofelia Prodan a evoluat rapid spre un fel de expertiză în investigarea poetică a „noilor ecuaţii” ale nebuniei individuale şi sociale. Micul volum la care ne oprim acum (cel de-al patrulea, în numai doi ani de zile!) este aproape un breviar al tipurilor de alinenare încă necatalogate probabil, în ştiinţele actuale ale labirintului psihic al omului din mileniul post-apocaliptic. Avantajul “parabolelor” este că sunt prezentate ca “episoade” de sine stătătoare, rotunde şi fără fisură, cu simtomatica şi anamneza lor în plină desfăşurare la vedere, atât de plauzibilă, încât oricine ar trebui să tresară ca în faţa unei oglinzi magice şi să-şi ia imediat nişte măsuri. Dar ce fel de măsuri? Căci, deşi, vedem cu ochii derularea autentic-halucinantă a “ruletei” care suprapune şi confundă efectul şi cauza, simptomul şi patologia până la identificarea lor aproape fatală, nu răzbate nicăieri vreo speranţă de vindecare. Ofelia Prodan este, se pare ca toţi poeţii din valul douămiist, de altfel, un fel de diagnostician expert, dar încă nu ne învaţă nimic despre terapie, lăsându-l pe cititor într-o frustare hieratică şi meditativă. Mai mult: efectul e aproape vesel, cititorul devine un spectator intrigat şi perplex în faţa propriei alterări de desen animat. Secvenţele din care este compus volumul sunt exemple de delir fantasmatic apărut în plină zi, parcă neavând nimic în comun cu demonii anteriori cunoscuţi de noi din literatura de specialiate: “în metrou citeam o carte/ nu vedeam nimic împrejurul meu/ şi cum stăteam eu aşa cufundată în lectură/ vine la mine un câine care/ cu un zâmbet amabil îmi întinde/ un trabuc/ desigur, n-am vrut să-l ofensez/ aşa că l-am luat/ i-am zis mersi/ … /dar eu m-am lăsat de fumat/ în plus sunt în metrou/ … privesc în jurul meu şi văd doar câini/ zâmbindu-mi prietenos cu câte un trabuc/ între dinţi. (trabucul) Ah, ce simplu e! Ceea ce vine prin “ruletă” este doar o ofertă “amabilă”… Însă a fi amabil, a nu dori să ofensezi conduita socială… precum şi inducţia lecturii, cu magia ei malefică, de care aproape niciodată nu te poţi păzi… creează un context al ispitei, poate chiar ispita Celui Rău care se ascunde în pliurile cele mai nevinovate ale binelui…, iar dorinţa nebunească nu este iniţial decât leneşă, distrată, confundându-se cu frustrarea insezizabilă şi stârnind curiozităţi subliminale greu de ţinut în frâu… Autoarea procedează minuţios, chiar clasicist, am zice, fixând pentru fiecare “acţiune” timpul şi locul aproape în fiecare text: “într-o noapte frumoasă de vară/ la terasă cu prietenii mei” (licurici) sau: “într-o dimineaţă frumoasă de iarnă” (boilerul) etc.- cu alte cuvinte coordonatele unui real propriu-zis, din care se intră imediat într-un fel de real infra, care dă buzna peste omul normal. Ceea ce ni se arată demn de semnalat este că, în ciuda celor spuse de noi mai sus, poeta cunoaşte uneori şi leacul: mai ales în prima secţiune a cărţii (1. parabole), ea foloseşte în mod deliberat delirul controlat ca antidote împotriva fantasmelor (delirante) care ne pot bântui, e o formă de luciditate minimă, găsită la limită (şi a rebours) în locul şi împotriva ispitelor metaforitei libidinale. Singura formă de distanţă ce se poate pune între mine şi fantasmele mele, pare să spună ea, ar fi să mă prefac că le fac jocul, dezlipindu-mă de ele chiar prin aceasta. Fantasmele mele sunt alceva decât metafora sau simbolul ele sunt “acolo”, nu substituie noţional realul, ci îl locuiesc în chip absent şi îl modifică, au putere magică de autoinducţie psihică, schimbă identităţile, făcându-te să levitezi sau să te prăbuşeşti; îţi conferă o “aură” sau chiar o “ştiinţă secretă” în chipul cel mai banal. Cele mai mari ravagii le produc, se pare, fantasmele de calculator, de laptop, de lectură, dar şi ocupaţiile nevinovate (cum ar fi chiar şi cultivarea florilor), până în momentul când devin “carnivore”. Ruleta sensului are un resort ascuns care le înregistrază invers sensul rostirii, făcându-le contraproductive şi transformându-le în catastrofe. Cei care nu au acces la realul dorit dintr-un motiv sau altul (boschetarii, aurolacii, copiii frustraţi sau orfani) sunt tocmai ei potenţialii terorişti: îşi fabrică o lume paralelă inversând temporal- spaţialul obişnuit şi devin agenţi ai răului pe care iniţial l-au suportat. Parabolele Ofeliei Prodan se produc întodeauna într-un spaţiu cu mai multe dimensiuni, amintind cumva de fantasticul prozei lui Mircea Eliade ceea ce urmează să se producă este, în chip ezoteric-extatic cauza a ceea ce începe abia să se dezvăluie în fantasmele vizuale, după o logică a lui post hoc, ergo propter hoc. Fantasmele underworld sunt creaţii ale minţii noastre, într-un mediu neomogen, care nu poate fi catalogat altfel decât virtual şi, prin urmare, capabil de cele mai mari ciudăţenii ale fenomenelor psihice autoinduse. Am putea spune că ceea ce trăim fantasmatic nu e nici metaforic, nici literal: este o producţie pur libidinală care ne depăşeşte şi ne modifică, este îndrăzneala gratuită şi neconformă cu capitalul psihic propriu, am putea spune, de a trăi în regim necontrolat, pentru a ne provoca într-un mod artificial satisfacţii psihice epatante (mai précis, satisfaceri) ale unor energii psihice în exces, cu valenţă liberă. Textele Ofeliei sunt greu de citit în cheie parabolică propriu-zisă, deoarece par a fi libere chiar faţă de sens: fantasmarea realului se impune ca un al doilea real peste cel acreditat, luându-i pur şi simplu locul în mod nelegitim, prin confiscare sau prin ofertă scandaloasă, neangajată şi fără a pretinde o investiţie reală. Oferta pură pe care, de pildă, reclama o exhibă pare a desfiinţa schimbul simbolic printr-o gratuitate nelimitată. Atunci când ceea ce se oferă prin reclamă nu costă nimic, tocmai acest lucru ar trebui să ofenseze: oferta gratuită este în mod firesc inacceptabilă, desfiinţează demnitatea sursei de producţie şi pe a celei de consum. Ea ar trebui refuzată din capul locului, căci iată ce produce prin exaltarea propriei dorinţe de satisfacere nelimitată în virtual: “dragă Marge, îţi scriu de aici, din oraşul cel mic/ cu străzi înguste şi clădiri din fibră de sticlă/ pe care sunt lipite de la un capăt la altul/ benzi desenate cu familia Simpson// ieri un copil mergea cu bicicleta uitându-se/ la desene şi a intrat într-o maşină/ se pare că a murit pe loc, părinţii lui sunt/ tare disperaţi, draga mea// tot ieri, un copil (episodul se repetă n.n.)…în aceeaşi zi, adică ieri (episodul se repetă întocmai cu alt copil) apoi se reia strofa iniţială: “dragă Marge, îşi scriu de aici, din oraşul cel mic/ cu străzi înguste şi clădiri din fibră de sticlă/ pe care sunt lipite de la un capăt la altul benzi desenate cu micuţul Pugsley Addams/ pe noua lui bicicletă” (Scrisoare). Textele Ofeliei conţin un mare avertisment: mecanicitatea ofertei, departe de a fi doar comică, este letală la propriu, bestială, cu toată strania ei inocenţă. Abia acum ni se pare clar de ce Dumnezeu nu i-a făcut lui Adam o ofertă totală în ce priveşte Raiul: şi-a limitat oferta printr-o interdicţie cu un preţ foarte pipărat, tocmai pentru ca omul să nu-şi piardă minţile prin adormirea raţiunii (care naşte monştrii virtuali, ca la Francisco Goya). Întâlnirile idilice şi seducătoare sunt, absolut toate, în viziunea Ofeliei Prodan, periculoase în chip ocult. Confortul complacerii în boală, duplicitatea şi mai ales lipsa de decizie pe care „ruleta” o exprimă (“renunţi sau nu renunţi/ la barba pe care o ai sau nu o ai/ azi tot vei muri sau nu”) duce la coşmarescul obişnuit, devenit o a doua natură, dar poate duce şi la boli somatice incurabile, cum ar fi cancerul sau regresia infantilă sau progeria. Ciclul 2 (underworld) aprofundează problema în sensul că nu se ştie precis dacă fantomele care ne bântuie din afară sunt mai periculoase şi mai perverse, sau noi înşine suntem altfel, în calitate de medium-uri numai bune de exploatat. Ruleta sensului este mânuită perfect în acest fel de către poetă. E peste tot o lume submundană, cu somnambuli şi abulici care aparent se luptă cu abulia altora, apoi îi cad pradă simplu, ajungând să facă parte din ea cu seninătate (vezi bărbatul, vecinul şi jocul de cărţi). Contagiul fantasmatic are o extensie din ce în ce mai mare: superstiţia, temerea iraţională inventează demoni groteşti: răul nu e niciodată suficient, inventează mai-răul. Dar şi invers: arătările din filmele horror ajung să capete realitate şi chiar să combată eficient răul real: “cred că visasem urât. se făcuse/ frig în cameră/…/văd o arătare ciudată/ … /nu eram sigură că nu visez. am trecut prin ea şi ea a trecut/ prin mine în acelaşi timp şi trupul mi s-a încălzit”. Totul pare văzut (şi exprimat) printr-un limbaj “în oglindă”: ceea ce fantomele îţi spun ar trebui să-ţi spui singur; ceea ce-i reproşezi celuilalt, îţi spune inconştientul tău ţie, absorbindu-te la nivelul lui “tu”, ca semnal al neasumării şi al regresiei eului. Ruleta sensului este un joc al indeciziei şi al hazardului: a-l juca înseamnă a miza nebuneşte, a pune semnul echivalenţei între da şi nu, într-un joc de fort-da, în termeni lacanieni. De la isteriile de tip nou izvorâte din dorinţe de tip nou, se ajunge la psihopatii complicate, pentru care psihologii şi sociologii de astăzi sunt mai puţin pregătiţi. Isteria e cea care creează fantasmele nerealiste ale fricii sau frica declanşează istericalele fantasmatice? Un ciclu compact şi foarte interesant ar fi 3.vasile. “Eroul” care poartă acest nume e sedus de calculator şi trăieşte iluzia că poate refuza “reclama” erotică fiindcă e reclamă, dar şi-o procură totuşi, cu o fixitate maniacală, în chip regulat, tocmai ca s-o poată refuza. Pe bună dreptate textul autoarei conchide: “vasile e un monstru”. Nu se ştie bine cine e mai obscen: cel care îi propune reclama erotică lui Vasile sau Vasile care o refuză în timp ce o priveşte cu satisfacţia delicioasă a refuzului. Iată ce rotocoale complicate şi duplicitare descrie “ruleta”. Epuizat de efortul de a-şi contracara “visele” cărora le dă gir, personajul nu mai sesizează deloc realul şi în ciuda faptului că e lucid, rămâne prizonierul unui univers paralel din cauza prea marii obstinaţii cu care-şi combate propriile-i spaime. Ofelia Prodan este una dintre cele mai interesante poete citite de noi în acest deceniu douămiist.

Ştefania Mincu, revista Tomis, nr. 479, Februarie 2010

harem

baiazid are un harem tare mişto
la care râvneşte în taină însuşi mircea cel bătrân

deghizat în ienicer mircea cel bătrân
pătrunde în miez de noapte în harem
şi îşi face de cap cu toate cadânele

a doua zi baiazid tună şi fulgeră
îi execută pe toţi eunucii şi-i transmite
oficial lui mircea cel bătrân
că unde-i stau picioarele îi va sta şi capul

mircea cel bătrân îi transmite tot oficial
lui baiazid că se simte ca-n raiul lui Allah
şi că nu-şi mai face griji pentru cap
că oricum şi l-a pierdut în noaptea cu pricina

baiazid ascultă răspunsul lui mircea cel bătrân
şi cu un ochi râde în hohote
iar cu celălalt plânge de-i sare turbanul

o seară berlineză

chelnerul

nemiloasă vreme. ieşim amândoi, patefonul
scârţâie, geamurile se sparg în urma noastră,
pielea ni se încreţeşte. suntem îndureraţi şi furioşi.
avem doar o batistă,
brodată cam de o sută de ani cu farmecele bunicii,
în fiecare colţ. de atunci lacrimile opace cad
cu un zgomot surd pe obrajii ei încreţiţi.

ajungem la bar. chelnerul are moaca spartă,
cu un calm ciudat mătură toate cioburile,
apoi deschide o gură imensă şi le deşartă înăuntru,
în timp ce ochii îi sclipesc de parcă
o legiune de demoni şi-ar
fi găsit loc în sufletul lui îmbibat de vodcă. afară,
nemiloasă vreme. fulgeră şi tună şi bate un vânt
care smulge copacii din rădăcini,
cu şuierat de locomotivă.
dar batista bunicii ne păzeşte de tot răul
care fierbe în chelner.

ne aşezăm la o masă. barul geme şi se clatină.
nu trec nici 5 minute şi chelnerul
cu prohabul desfăcut,
ia bâta în mâinile vânjoase şi o agită cu rânjetul
diabolic pe moaca lui desfigurată,
deasupra capului. noi nici nu ne mişcăm. nici rugăciuni
nu bâiguim. furia şi durerea noastră
sunt mai puternice decât farmecele bunicii.
sângele bătrânului nu s-a potolit. iese
prin podeaua barului ca un şarpe vâscos, se încolăceşte
de picioarele chelnerului şi urlă, se zbate.

bătrânul zace de o lună la doi metri sub pământ, dar
sângele lui îl răstoarnă pe chelner, apoi
îl strânge de gât, îl sufocă şi îi soarbe tot sufletul.
noi stăm la aceeaşi masă, bem vin şi furia, durerea
noastră se potoleşte acum.

vântul dărâmă barul. stăm îngropaţi sub
dărâmături şi bem ca altădată, când bătrânul venea
acasă, ne strângea în braţe şi ne povestea
din război, de soldatul neamţ cu care se făcuse
frate de cruce. apoi îşi lustruia pipa
cu mâneca şi o privea cu drag în lumina soarelui.

2 cronici...

...frumoase şi la obiect: cea a Violetei Savu la cartea "În trei zile lumea va fi devorată" : http://viosavu.ablog.ro/2011-03-05/ofelia-prodan-n-trei-zile-lumea-va-fi-devorat.html
şi cea a tânărului şi promiţătorului debutant în poezie, Andrei P. Velea, la cartea "Invincibili" : http://andreivelea.blogspot.com/2011/03/ambiguitatile-invincibilitatii-la.html

nothing compares to me:P

Mângâierea

Uite, citeşte ziarul, Anghel citeşte ziarul. Ţeasta lui străluceşte în lumina gălbuie. Pe masă e o pălărie roz cu panglică gri mirosind puternic a parfumul damei care o lăsase acolo. Anghel priveşte printre foile ziarului pălăria. La început i se păru că se ridică într-un colţ. Dar nu, pălăria dansa de-a binelea, ţopăia veselă şi se aşeza pe capul fiecărui om venit la ora asta devreme în cafeneaua de deasupra. Pălăria lua cuviincios forma capului fiecăruia, iar Anghel abia se stăpânea să nu râdă când o vedea pe creştetul vreunui mustăcios. Da, dar pălăria se îndrepta spre el. Anghel uită brusc de ziar, se înfofoli şi ieşi afară. O să cobor în adânc, îşi zise. În adânc sunt lumini reci şi clădiri înalte înghesuite una într-alta. În adânc oamenii sunt fericiţi. Acum răsare soarele. Anghel ridică ochiul mare din frunte spre soare şi lăsă razele să-i pârjolească ţeasta. Coborî, apoi intră într-una din clădirile înalte, se duse direct la biroul lui, se aşeză pe scaun şi închise ochiul. Parfumul pălăriei îl obseda. Simţi ceva pe creştet ca o mângâiere. Se ridică speriat, duse mâna la cap, nu, nu era nimic acolo, dar Anghel ştiu în sinea lui că pălăria roz cu fundă gri trecuse şi pe ţeasta lui pârjolită.

in watt club

cum să medităm eficient

d.d.marin îşi scoate ochii priveşte de jur-împrejur
nu vede nimic aşa că îşi pune ochii la loc
priveşte de jur-împrejur şi iar nu vede nimic

supărat d.d.marin se aşază pe jos şi meditează
într-o linişte desăvârşită

d.d.marin are câteva revelaţii şi vedenii bizare
pe care le analizează circumspect

într-o astfel de revelaţie d.d.marin îşi scoate
toate organele din trup şi trupul lui d.d.marin levitează
apoi îşi pune toate organele la loc şi trupul lui
d.d.marin se prăbuşeşte în praf

supărat d.d.marin se ridică se scutură scrupulos de praf
apoi îşi trage cu sete un şut în fund


evoluţionism

d.d.marin e într-o continuă evoluţie

dacă iniţial d.d.marin se supăra şi îl bătea
măr pe d.d.marin ulterior d.d.marin se supăra
şi îl dojenea amical pe d.d.marin

tot ulterior d.d.marin se supăra şi îi zâmbea
împăciuitor lui d.d.marin pentru ca în cele din urmă
d.d.marin să se supere foc
şi îl să îl felicite călduros pe d.d.marin


într-o discuţie recentă pe mess, d.d.marin mi-a reproşat că-i falsific personajul, el având în realitate o anumită distincţie, iar eu nu l-am contrazis:


distincţia

d.d.marin are o distincţie aparte

în fiecare dimineaţă d.d.marin petrece
cam o jumate de oră în faţa oglinzii
să-şi aranjeze şi să-şi admire distincţia

apoi iese fericit şi ţanţoş pe uşă
îndreptându-se ca de obicei spre serviciu

unde şeful lui fiind foarte ocupat şi nervos
nici măcar nu observă distincţia lui d.d.marin
şi îl pune imediat la munci grele

d.d.marin munceşte fără să crâcnească
şi între timp distincţia îi cade printre sute de dosare
şi alte sute de acte rătăcindu-se definitiv

rock the poetry

tema ediţiei: Southern Rock şi Harley Davidson

invitat: Bogdan Naumovici
în deschidere: moment poetic de Ofelia Prodan

gazdă: Nelu Stratone

marţi, 25 ianuarie, ora 20,Watt Club, Str. Vulturilor, 35 A (intersecţia cu Str. Traian) intrarea liberă

poem despre uriaşi

lui Ion Mureşan

ce fragili şi nestatornici sunt uriaşii
şi cum se strecoară ei printre oamenii obişnuiţi
cu un fel de sfială încât par stingheriţi
de dimensiunile lor copleşitoare
şi cu cât dispreţ îi privesc oamenii obişnuiţi
ei zic uite un uriaş oare nu le-a trecut vremea
nu s-au ascuns de mult în vreo peşteră sau fundătură
să bea din cupele lor uriaşe cât un butoi cu vin
şi aşa beţi tremurând de frica noastră
să-şi ţină unul altuia de urât dar să nu ne mai bântuie
căci vremea uriaşilor a trecut
de o sută de ani de ploi necontenite
şi de încă o sută de ani de secetă şi soare dogoritor
doar câte unul prin nu ştiu ce minune
sau îndrăzneală nefirească
se arată în toată măreţia sa şi trece printre noi
atunci îl vedem cât e de fragil cum îi plesnesc oasele
cum pielea i se crapă de frig
şi cum plânge ca un nou-născut
iar femeilor noastre li se face tare milă
şi îl încălzesc la sânul lor şi-l mângâie şi cât de mic
cât de mic se face el uriaşul sub mâinile lor
ai zice că e doar un copil şi cum deodată
tocmai când femeile îi cântă un cântecel duios
se ridică până în tavan şi loveşte cu pumnul în masă
şi urlă că el uriaşul vrea totul şi femeile rămân stană de piatră
cu ochii şi gura căscată şi atunci bietul uriaş
speriat de ceea ce tocmai a îndrăznit
izbucneşte în hohote cumplite de plâns şi plânge
plânge un fluviu de lacrimi
de se îneacă jumate de lume apoi pleacă stingher
privind cu amarnică ruşine şi sfială în urmă