luni, 6 aprilie 2009

4 poeme pentru micuţa japoneză

Un bar şi castane uriaşe

Sunt singur în barul
de la intersecţia celor
două străzi cu nume de savanţi
şi privesc prin fumul des
siluetele aplecate ale
celorlalţi. Aşadar eu sunt aici
singur şi îi privesc
pe ceilalţi, oare ei m-au zărit măcar?
După cum beau şi trăncănesc
aş putea concluziona că
sunt invizibil. M-aş putea supăra
sau aş putea comanda din nou
un pahar cu vodcă pură
şi probabil că aş ţine pe loc
un discurs fenomenal despre
acţiunea zgomotului de fond
asupra creierului uman
sau despre utilitatea potenţială
a particulelor de antimaterie,
însă fug de ridicol
şi cum nimic nu mă poate scoate din
starea mea, stau aşa invizibil
şi ascult cu o plăcere abia descoperită
trăncănelile lor care se aud
în surdină
ca foşnetul frunzelor
uscate când trec toamna pe
trotuarul unde plesnesc castane uriaşe
din faţa blocului meu.



Invizibilul

Stau în picioare în autobuz
şi mă ţin bine de bară. De spatele
meu se freacă o burtă. Mi-e totuna
dacă e burta unei femei sau
a unui bărbat, gustul meu estetic
se simte agresat.
Un aurolac spune o rugăciune
cu mâna mică murdară
întinsă spre fiecare.
Fiecare se uită în sus sau
în jos. Depinde. Aurolacul
coboară la următoarea staţie
scobindu-se în nas
şi trăgându-şi pantalonii
cam largi cu cealaltă mână.
Între timp a urcat un bătrân
în halat şi-n papuci care
gesticulează larg şi vorbeşte
cu o persoană invizibilă.
Discuţia lor este foarte
animată. Se pare că persoana
invizibilă e un bun interlocutor.
Bătrânul îi spune: "Nemernicul
de vânzător nu mi-a dat
tot restul!". Nu ştiu ce spune
invizibilul, dar bătrânul râde:
"Ştii că ai dreptate? La asta
nu mă gândisem!"


Vladimir

Azi am văzut un copil cu
o ţestoasă în braţe. Fără să vreau
i-am zâmbit şi l-am întrebat
cum o cheamă. "Vladimir!"
A răspuns puştiul super încântat.
"Ieri i-am povestit
cum am fugit din spital
pentru că nu-mi plac injecţiile.
Şi Vladimir mi-a spus
că aşa ar fi făcut şi el,
dar nu din cauza injecţiilor
ci pentru că nu-i place
mirosul de spital." Capul lui
Vladimir atârna cam molatic.
Era cald şi probabil că îi era sete.
Am mers cu puştiul la râu
şi pe drum Vladimir s-a retras cu totul
în carapace. L-am lăsat jos
în iarba umedă. Vladimir a ieşit
din carapace şi a început
să meargă încet. I-am zis puştiului
să-l lăsăm să se ducă singur
unde are el chef. Dar Vladimir
a întors capul şi a spus cu o voce
de bătrân: "Unde să merg?
Nu mai am pe nimeni şi în plus
furnicile astea roşii nu mă lasă
deloc să dorm noaptea."
Se făcuse frig, se întuneca
şi puştiul a dispărut
după un tufiş cu Vladimir
în braţe.

Vecinul de la etajul 9

Mă uitam la lume de pe balcon
şi aud vâjâindu-mi pe lângă
urechi un obiect de dimensiuni
mari. Se sparge de trotuar
cu zgomot, în mii de bucăţi
încât nici n-apuc să-mi dau
seama ce a fost. Mă uit în sus
şi îl văd pe vecinul de la
etajul 9 rânjind satisfăcut
şi frecându-şi palmele.
Afară e cald, e soare
şi fetele se plimbă două
câte două. Aud iar un vâjâit
pe lângă urechi. Iar n-apuc
să văd despre ce este vorba.
Mă uit în sus şi îl văd
pe vecin frecându-şi palmele
bucuros. Aşa ceva nu se poate!
îmi zic în gând, tot privind în sus
şi exact atunci
vecinul plonjează în gol
făcându-mi în cădere cu mâna
un simpatic semn de adio.